Mi s-a oprit, în jos p-esofag,
un ghem –
cred că-s griji încâlcite.
Păcat că n-am ignoranță de felină,
să-l scuip.

Se-nfige adânc,
se-afundă-n torace…

O, Doamne!

Mi-e teamă c-ajunge
la bolovanul din inimă!
Şi-aşa atârna mult prea greu…

Atât de greu,
c-a strapuns-o-n timp toată,
şi-acum se bălăngane
deasupra stomacului.
Uneori îl loveşte
ca un pendul
fără sens, fără timp.
Şi, mereu când il zgâlțâie,
se-agită liliecii
se zbat paranoici.

De ce?
Pentru ce?!

Nu ştiu că-mi înfundă
tobele urechilor
cu țipetele lor disperate?
Nici glasul nu mi-l mai aud!

Oare strig?
Oare plang?

Nu simt,
c-aş chema
o armată de lacrimi ‘napoi –
de nu s-ar fi scurs
odată cu privirea-n chiuvetă,
ca un vârtej
tot mai mărunt, tot mai mic.

Apa ce o-nghiți
fu mai neagră
decât ceața ce-mi amorțise
gărgăunul somatic,
‘nainte de-a se prelinge şi el
în picioare.
Ştiu că-i acolo,
(Laşule! Laşule!),
îl simt cum tremură tot.

Iar cum mi-e craniul gol si uşor,

Plutesc ca un vapor de plumb
în caruselul ăsta nebun,
zdrobindu-mi conştiința
de marmura dură,
străina si rece.


Red Shoes

The cold November night had covered the entire street in a heavy fog – the kind of fog which sticks to skin and dives into bones. Only wearing a thin dress, Pearl began to shiver on the front stairs. She wrapped her feet with her arms and folded the scarf tighter around her naked shoulders. Dense and brisk, every breath tasted like winterish chimney smoke. The sidewalk was dirty and wet. Shoes – she had none. The pair of red heels she had worn was resting behind her. A tedious sizzle was filling the silence from somewhere near – just a faulty streetlight dimly flaring above her head.  Faintly lightened, houses seemed to dive in liquid darkness under the weight of a starless sky. She threw a quick glance to her watch.  The minute hand was pointing shakily to thirteen past four in the morning.

* * *

It must have been after midnight when a hazy bat woke her. As the muffled bangs became sharper, she jumped out of bed and headed stealthily to the window. Peeking through the curtains, she saw a boy with a satisfied smile, embedded by delicate features. He drew a hood over his chestnut hair which had been slowly waving in the feeble wind. Intensely staring at her through the crack between the purple drapes, Damien winked boldly and put a rose between his teeth raising his eyebrows in a jokily provocative way.

‘Are you ready?’ his whisper was barely hearable, but it felt too loud to Pearl anyway.

She cringed at the thought that they could be heard but tried to look brave. Damien giggled, sensing her tension as she covered her lips with a finger.

‘Hope you’re not getting cold feet.’ he provoked her.

‘I’ll be there in a minute.’ Pearl tried to cover the tremor in her voice, hoping none of the window’s creaks had left the room.

* * *

Now, all her earlier worries seemed pointless. Nothing bad happened. And she’ll never know anyway. Not like it matters – I was a good girl, I always am. I never ask for too much. I deserved this. Would she have ever let me go dancing?! She’d rather have me locked in the house.

Her subconscious still seemed to nudge her with guilt. I knooow. But it was just a little one. One innocent kiss.

As she remembered, a tiny tingling covered her lips. An electric shiver skewered her whole body – emerging from her stomach, crawling around her ribs, injecting her heart with adrenaline. Her lips stretched in a wide idiotic smile as she was reliving the moment. Well, they do say love makes you dumb.

Then a sharp sound cut the silence. It filled the whole street, echoing in the narrow space between the houses. In the deadly silence, her phone’s ringtone sounded more like an emergency alarm. The high pitched noise startled her, abruptly interrupting her reverie. She rashly grabbed her phone but it almost instantly slipped through her sweaty fingers, hitting the ground. She watched in shock as it bounced several times until its back case and battery fell off and slid – each in a different direction – over the sidewalk.

Why is he calling now?!

She felt her whole body melting. Her feet paralysed – but she somehow fought the numbness and moved to pick up the pieces.

Then it happened. She hadn’t noticed she had been holding her breath until she felt her brain weighing heavier than usual. Light had filled the inner staircase of the house. Then steps inside announced a moving disaster heading towards the door.


Her legs started moving as fast as they could, away from the entrance. After a few seconds, she turned left at the corner and stopped to catch her breath. Only then had she noticed the ache in her feet – she had left her shoes behind.

This is NOT happening. You idiot! What now? Huh, what now? She’ll catch you. Oh, she will so catch you. You deserve it. What had there been on your mind? Sneaking out at ONE-FREAKING-A.M.? Idiot!

Something…something! There must have been something she could do!

There’s nothing I can do.

But then her eyes widened and her breath stopped for a second time. The back door! How could she have not remembered it? The back door had always stayed opened. Her Grandma had always feared thieves, but she never closed the back door. “The fence.” she’d always say with arational confidence. “God and the fence.”

Gotta prove you wrong, granny. At least about the fence.

She headed to one corner of the battened wall where a heap of debris rose as high as half of the fence. She stepped on the biggest of the remains of bricks in the pile and managed to flip a leg over the flat top. She had to hurry – she could see her frowned Grandmother through a narrow, weakly lighted window, exiting the front staircase and heading towards the inner stairs. Pearl knew exactly where she was going – her room was upstairs. Her blood froze and she quickly flipped her other leg over the fence and jumped on the ground.

‘Ouch!’ she had to fight a scream – her dress tore, revealing a long, bloody scratch in her thigh.

No time to worry about that, she concluded. She rushed to the back door and got to the doorknob. Her lids pressed shut, praying for no creaks.  Then she gently pushed it and carefully sneaked through the crack. She could hear her Grandma at the corner of the corridor – near there, almost there. Just a few moments and their faces would meet. Five…four…three…

Pearl sprinted upstairs, her bare feet silent on the marble steps. In an instant, she was on the first floor, locking herself in the bathroom. She took her dress off with a single movement and hid it at the bottom of the laundry basket. Then she took a dirty pajama from the top and put it on.

‘I knew it!’ a loud shout vibrated through the walls. ‘Ha! You little devil! Always playing innocent… who did you think you were tricking?’

This time, Pearl had to fight a giggle. She flushed the toilet and headed to the door, opening it whilst yawning.

Almost stepping into each other, they both jerked – one of them in shock, the other in apparent surprise. Pearl looked like she didn’t expect to see her. Grandma looked like she was watching a ghost.

‘Wha-what are you doing h-here?’ Grandma’s words were fade mumbles.

‘Umm,’ Pearl struggled to seem greatly embarrassed ‘using the bathroom? You were right about drinking too much juice before bed.’

Grandma blinked blankly.

‘What… Whe-where have you been?’

Pearl’s look bounced from left to right and back to Grandma’s eyes, like she didn’t know how to escape the awkward situation.

‘In the bathroom?’

Grandma scanned her a few times like she was trying to ensure the girl in front of her was real.

‘Can I go to bed now?’


‘Good night, Granny.’

Grandma nodded and turned her back with a robotic movement. She paused for a second, but then shook her head and decided to go back to bed. Old age playing tricks with me. Pearl watched her disappearing in the darkness of the bedroom, staring regretfully at the pair of dancing shoes hanging from Grandma’s fingers.


Ca o ghiulea de glezne-ncătuşată,
Târăsc o umbră dupa mine.
Mai grea e-acum ca niciodată,
Nu o-nțeleg, nu-mi face bine.

Şi țipă umbra mea surată,
Când vede că mă-ndrept spre soare
Mă trage ‘napoi disperată,
Îmi plânge jalnic că o doare.

– Nu mă răni, şi lasă-mi ura
Să curga linistit prin vene
Nu-mi stinge cu lumină zgura,
Nu-mi sigila plumbul pe gene.

Şi cu suspine mă cuprinde
Lipindu-mi-se-ncet de sine.
Cum să n-o las să trăiască?
Căci de-o alung, mă pierd pe mine.



Grăbit. Confuz.

Confuz azi, confuz ieri –

dar mai confuz azi decât ieri.

Se-nvârt. E grav.

E grav, se-nvârt gândurile!

Un aspirator de gânduri. Are cineva

un aspirator? Read more

Şi poate

Inutil. Inutil să spun.

Gânduri multe – zgârie.

Mă mişc greu,

mintea mi se mişcă greu,

în jurul trenului, lumea abia se mişca.


Mi-au rămas înlanţuite privirile undeva departe,

într-un hău cerebral – cimitir de vise.

Nu-i nimic. Read more



It was dark.

Damn, how sweet that dark was! I was completely immersed into the delicious blackness, wrapped in its immaterial folds. My whole being seemed to fuse with it. My whole self lingered for the peace that almost turned into pleasure it was bringing.

But it was too hot.

My pajamas were too thick and too warm, my hair was twisting around my neck, almost strangling me and my mouth was so dry I had to keep it open in an awkward way to breathe. Where it was not covered by the wicked material, my sweaty back touched a piece of softer, drier skin which was moving along my spine and ribs. Normally, I would have shivered, but exhaustion seemed to have taken away from me even the most basic involuntary processes. I felt like a vegetable. A motionless, blind, non-autonomous radish stuck into its black soil in the same manner I was stuck in the black deadlock of my sleep. I was just like a radish. A big, old, fat…


Was I saying those words aloud? Read more

(O) lacrimă – my first poem ever

Înfiptă-n furcile pleoapelor stinse,

un tremur rece o cuprinse.

Şi, spânzurată de-o speranță,

se clătina ca o balanță.


Dar o clipire stinse lumea –

o înveli într-un  abis.

Speranță? Nu mai e niciuna,

lumina e de neatins.


Şi grea, scaldată-n dezolare,

se smulse fără remuşcări.

Cădea si mâzgălea cu sare,

arzând unde-şi făcea cărări.


Zdrobită peste gaura

ce-n piept vibra sălbatic,

stinse-ultima bătaie

c-un pas greu şi apatic.


Dorințe, scopuri –  le răpuse

călcandu-le cu-asprime,

şi-ucise-n cale tot ce-i viu,

dorindu-şi şi-alte crime.

Iar gheara sa incinsă-n

durerea despărțirii

sfaşie pe dinăuntru

toată rațiunea firii.

In remembrance of my Felix :(

Abia ajunsesem la jumatatea curtii cand m-am oprit. Mi-a pierit si zambetul, si entuziasmul, si cheful, ai tot. Ma uitam la el cum alerga rupand pamantul spre mine. Tinta era sigura – eu. Asa ca pur si simplu am stat, asteptand. Nici macar nu l-am mai vazut in ultima fractiune de secunda – am simtit doar cum sare la mine si ma tranteste de pamant.
– Auuu!!! FELIX!!!
Am inceput sa dau din maini si din picioare inainte sa inceapa sa ma linga pe fata – asta era de-a dreptul SCARBOS. M-am ridicat dintr-o singura miscare, si, in timp ce ma scuturam pe pantaloni incercam sa-mi etalez autoritatea:
– Gata! SEZI!
Eram probabil prea caraghioasa ca sa ma asculte. Statea si se uita la mine cu ochii lui cafenii, calzi si plini de viata, cu gura larg deschisa, parca ranjind, dand din coada ca un ventilator.
– Super, acuma si cainii rad de mine…
M-am uitat urat la el, dar parca ori nu-mi vedea expresia “malefica”, ori nu nu era asa malefica precum credeam eu. Isi lasa brusc pieptul la pamant, ramanand cu posteriorul suspendat , provocandu-ma la joaca.
– Ce vrei, sa-ti infig un morcov in fund?
Se ridica si incepu din nou sa alerge, descriind cercuri mari prin curte. Intr-un final, se lasa pe spate, obosit, tavalindu-se jucaus in iarba.
M-am ridicat si eu de pe jos, si mi-am lasat dalmatianul excesiv de patat in iarba, continuandu-mi drumul spre casa.

Ideas, ideas, ideas…

Zilele trecute m-a selectat profa de romana pentru olimpiada. Trebuie sa fi fost destul de disperata – probabil recuzita ei pentru olimpiada e destul de patetica – pentru ca tot ce am facut a fost sa citesc un eseu, un eseu banal, facut ca tema de casa, facut cu disperare la ora 11 noaptea ca sa nu iau 3 a doua zi, facut la o saptamana dupa ce m-am transferat la noua si actuala mea scoala.
E, asta e. M-am supus ororii acesteia, alaturandu-ma unui cerc de alti 5 “olimpici” – doua fete pe care nu le cunosc si care, vazandu-ma pentru prima oara isi aruncau priviri complice una la alta, cu privire la mine,un “mini-destept”, care vorbeste in citate de Voltaire si Goethe, facand referire la niste detalii culturale la auzul carora dau din cap, de parca as avea cea mai slaba idee despre ce vorbeste, un ochelarist care isi “inspira” temele de la micul erudit mentionat anterior, si desigur, geniul tacut care isi uita mereu caietul de teme acasa – nu ca eu nu as face-o, aflat in permanenta imposibilitate de a se afirma .
Am primit, desigur, TEMA pentru pregatire. La fel ca si eseul, a fost facuta la o ora “adanc” nocturna. Si desigur, am facut compunerile atat de paralele cu cerintele, incat, incercand sa-mi amintesc ce mi se zicea in cerinta, mi-am amintit primele doua cuvinte: “intr-o compunere…”.
Pe la 11 si jumatate, avand sub ochii mei zeci de foi scrise si apoi mazgalite – incercari de a scrie totusi ceva care macar sa corespunda cu cerinta, intr-un procent mai mare decat dobanda la alocatie – m-am hotarat ca sunt mai nedemna de noua mea scoala decat jaful de telefon Corby pe care il am. Si desigur, o astfel de revelatie, este mereu insotita de o reactie, de o emotie – in cazul meu, o criza de isterie muta si o convorbire mentala de 30 de minute cu prietenii cei mai buni: peretii. Spre deosebire de alte entitati, peretii, sunt singurii dispusi sa te asculte fara sa comenteze suplimentar si, nici macar nu trebuie sa vorbesti cu voce tare: peretii citesc gandurile! How convenient…
In orice caz, dupa ce m-am autoconvins ca viata si idealurile mele sunt sortite esecului, mi-am infipt pixul in nenorocita aia de foaie de hartie si am inceput sa scriu – de nervi. Si a iesit ceva destul de dragut! Uneori, ca sa ajungi la succes, trebuie sa treci printr-un moment de deznadeste – inspiratia vine dupa, la mine mereu e asa!
In final, eseul meu pentru pregatire arata mai mult ca o cugetare – ca dovada ca momentele de maxima profunzime apar in momentele de maxima deznadejde – seamana cu ceea ce se cere in proportie de 40%, dar nu-l rescriu nici batuta. Atata hartie risipita…, we’re running out of trees, ce naiba!
In fine, in fine, in fine, descrierea asta e uuunpic mai lunga decat planuiam. Daca mai continui mult asa o sa fie mai lunga decat eseul. Asa ca daca mai aveti rabdare, si daca nu v-am plictisit inca, cititi mai departe. La urma urmei tot va plictisesc eu cumva, n-aveti frica! >:)
“Viata e un joc, o piesa de teatru, iar noi simpli actori fara vrere, chinuiti de un scenariu pe al carui autor identitate inca nu am reusit s-o deslusim cu exactitate. (Dig ma, ca rimeaza! – asta nu face parte din compunere.)
Victime ale conjuncturilor, ale circumstantelor, ne invartim in fiecare zi in jurul aceluiasi cerc vicios caruia ii spunem “viata”. Rapusi de rutina, amagiti de iluzii, ne estompam treptat esenta intr-un vartej abstract de situatii, de ispite si _________: traim in oroarea numita societate – nimic mai mult decat o conventie intre indivizi, un artificiu. Un artificiu care ne schimba, ne modeleaza dupa necesitatile sale. Iar noi ne adaptam, cufundandu-ne in clisee, in iluzii.
Ne nastem, traim si murim. Dar batranul a fost odata adult, iar adultul a fost copil. A fost odata un copil sincer si naiv, un copil care privind lumea i se parea absurda iar apoi, se intorcea plictisit inapoi la jocul sau cu papusile. Un copil in ochii caruia nu gaseai dispret sau ura, minciuna sau prefacatorie.
Gresim cand spunem ca “am crescut”. Copilul trecut este parintele adultului prezent. Copilul din noi, copilul care-am fost odata nu dispare, nu se pierde. Nu se transforma. El ramane bine ascuns in sufletul nostru, privind uneori cu sfiala din interior lumea, spunand parca “pe vremea mea, totul era mai simplu”.
Esenta noastra este copilul. Restul, e un invelis de dileme si prejudecati, o mutatie a personalitatii – o masca cu care ne facem aparitia pe scena, in pielea unui personaj obligati sa-l reprezentam.
La fel cum transmite Hector Malot in “Micul Print”, un copil, un copil nevinovat cu o gandire simpla, nu cunoaste insemnatatea cuvantului “rutina”. Copii stiu ceea ce conteaza pentru ei; gasesc rostul in cele mai neinsemnate lucruri, in timp ce adultul cauta necontenit, vesnic nemultumit, patruns de inertia motiunii atingerii idealului, imprimata de societate, dar orbit de iluziile acesteia.
“Copilaria este inima tuturor varstelor”, spune Blaga – un adevar incontestabil. Copilul din noi, traieste. Traieste la orice varsta. Trebuie doar sa-i dam ocazia sa se afirme, debarasandu-ne de artificialul si falsul – pe care adultul ce pune stapanire pe persoana noastra cu timpul incepe sa-l asimileze -, dand la o parte masca ce ne-acopera adevarata entitate, adevarata esenta, renuntand la scutul de prejudecati si minciuni, vom gasi mereu “inima”, originea noastra, care nu va pieri niciodata. Copilaria nu este un moment, e o stare.
Copilaria, e speranta…”.
Si a DOUA, suna cam asa:
“Iar acum ma uit in spate, mijind ochii, incercand sa zaresc ceva ce anii au ascuns de mult de amintirile mele. O ceata translucida – e tot ce vad. O ceata a mintii, a gandirii, o ceata a simturilor, iar in spatele ei umbre, umbre colorate in miscare, la fel ca niste pete haotice – o iluzie.
Inchid ochii, si las negrul pleoapelor, al mintii mele sa ma ma invaluie in intregime. Vid. Intuneric. Nimic. Iar atunci, ca prin vis, vad un omulet firav si plapand, tintindu-ma cu niste ochi verzi, plini de intrebari, leganandu-se cu mainile la spate, zambind atotstiutor.
Iar eu caut, caut din nou si din nou in mintea mea, rascolind pana si cele mai vechi amintiri prafuite de timp – stiu omuletul acesta. L-am mai vazut odata. L-am vazut cand eram si eu un omulet; l-am vazut intr-o oglinda. Am dus pe-atunci mana la el, timida, sa ma asigur ca e adevarat. Dar ce e real cand esti copil? Insasi realitatea e un vis – iar visul, realitate.
Ma uitam la reflexia mea, iar ea se uita la mine, zambind ca o nemuritoare. O nemuritoare de-o schioapa , cu parul impletit in cozi si rochita murdara de gem de capsuni. Tinea atarnata de mana ei stanga o papusa pictata in carioca pe toata fata, cu parul smuls din cap si un picior lipsa. Si zambea in continuare, uitandu-se la ea, cu o expresie sadica si satisfacuta.
Nu eram sigura de ceea ce vedeam, dar nici ea nu parea sa fie sigura de mine. Ma masura din cap pana in picioare intrebatoare dar apoi se intoarse cu o miscare naturala, fireasca, cu spatele la mine, indepartandu-se.
Incepeam sa-i simt deja imaginea estompandu-se, topindu-se din nou intr-o ceata, in confuzie. Am vrut sa-i strig numele, s-o mai rog sa ramana doar o clipa, dar glasul imi pieri in zeci de ecouri mute. Pentru ultima oara, ma privi. “Adio”, imi spundea parca, “adio, dar nu pentru totdeauna”. Am intins o mana spre ea, dar amintirea sa se spulbera in mii si mii de fragmente marunte de vis. Copilaria trece, copilaria dispare. Insa, in adancul nostru, inchis intr-un trup matur, sculptat de timp, imbatranit, zace vesnic acelasi copil, dormind cu un suras naiv pe buze, acelasi copil nemuritor, cu ochii verzi, si rochia murdara de dulceata.”
Evident, copilul sunt eu. Ochi mari si verzi, ca de broasca, papusi mutilate; dar fara dulceata, si fara rochite.
Iar acum, inainte sa fac febra musculara la degete, ma voi opri. Gata, punct si stop. Aaa, si noapte buna, ca e relativa chestia. 🙂

First real post – …

– Asculta-ma, John, Mercur e sansa vietii tale, nu o risipi!
Richard Pops, inginerul sef al sectorului 4 se stramba, serios, cu sprancenele incruntate de hotarare si enervare, incercand sa-si etaleze puterea convingerii cat mai eficient posibil. Pletele sale carunte, lungi pana la umar, si ciufulite tremurau in aer subtil; avea o expresie dinamica, un chip vivace, o fata aproape lipsita de riduri, si niste ochi negri si adanci. Se uita fix catre John cu autoritate. De data asta striga mai tare, incercand sa acopere zgomotul monoton si greu al aparatelor.
– E sansa carierei tale! John, ma auzi??
John Dayne porni mai departe, strecurandu-se printre muncitori. Era destul de inalt si puternic, lipsit de orice urma de gratie, asa ca oricat de mult incerca el sa treaca pe nesimtite printre siluetele oamenilor, nu reusea decat sa para asemeni unui campion la baschet in colanti de balerina.
– John Dayne, ramai pe loc! Vorbesc cu TINE!!!
Se opri invartindu-se pe calcaie, dandu-si ochii peste cap, cufundandu-si fata intr-o dezamagire sarcastica.
– Incerc sa vorbesc cu tine! Tu fugi, fugi, fugi, ca un titirez schiop, si eu dupa tine. Ce naiba?! Ai innebunit? Parul meu alb nu-ti zice destule despre varsta mea? Sa-mi lipesc buletinul in frunte?!
– Nu te-a pus nimeni sa alergi, si nu, nu vreau Mercur. Punct. Sfarsit.
John se apleca usor in timp ce vorbea, incercand sa ajunga la nivelul lui, ca si cum incerca sa se faca intgeles clar si fara echivoc. Richard se uita la el tamp, miji ochii naiv, isi puse mainile in sold, si dupa ce trase o gura de aer cat pentru o butelie de oxigen, lua un aer superior si ironic, oglindindu-l perfect pe cel al subalternului sau rebel.
– Adica eu am muncit atata ca sa stiu ca te poti tine in continuare pe picioarele tale ca sa-mi zici asa, simplu si usor “nu vreau”? Ce? Degeaba te-am luat eu sub aripa mea? Ca sa ma jignesti asa, gratis, tocmai la sfarsit?
– Nu te jignesc, Pops. Am crescut si eu. Am o fiica. Are nevoie de mine mai mult decat…
– Doua luni. DOUA luni, Dayne, doua! Unu, doi. Doi, unu, si urmeaza zero. ZERO. Si stii ce e la zero? A-C-A-S-A. Doua luni!
– E complet inutil, pot sa ma descurc la fel de bine si aici. Nu ma mai prosti atata, ca stii ca nu-ti merge cu mine, Pops…
– 10 000 de dolari, doua luni. Mercur.
– Hai Pops, stii ca e degeaba…
– 10 000.
– Nu merg!
– Unu, doi…
– Pops…
– Ca si cum ai lua 150 pe zi, continua radicand ispititor din sprancene.
– Pfuuu…
– Da?
– Nu, nu stiu ce fac cu Sunny, e mica, Pops, e mica!…
– Taci acolo, idiotule! In doua luni esti acasa, o lasi cu prietena aia a ta roscata…umm… Suzanne sau cum o chema.
– Sarah, de cate…
– … si sunt si eu pe-aici, ce crezi? Sansa vietii tale, continua aproape cantad.
John isi lua capul in maini, si dupa o pauza de cateva secunde scoase un zgomot de renuntare, si raspunse brusc, incat ai fi putut observa cu usurinta nota salbatica din vocea lui:
– Bine, batrane, bine! Doua luni si atat! Ai, ce te urasc, Pops, ce te URASC!
– Nu te-a pus nimeni sa ma iubesti, rase Pops, plesnindu-l cu vitalitate pe John peste spate. Asa te vrea tata!
John se intoarse cu o grimasa de neinteles pe fata. I se parea ciudat ca un om in toata firea putea fi atat de usor de manipulat, si, si mai ciudat i se parea ca acel om era chiar el. Avuse intotdeauna o parere mai buna despre propria persoana. Se intoarse usor, gata sa mearga inapoi dupa Richard, dar se opri la timp, scapand o injuratura slaba, de profesionist – stia ca acum nu mai avea nicio sansa de a da inapoi. Cel mai tare il deranja ca trebuia sa stea departe – din nou- de Sunny. “Nici asa nu ma considera un tata cu norma intreaga,” gandi Dayne, “dar acum ce-o sa zica, ca sunt unul cu frecventa redusa?”. Pai tot aia e…
Sunny il privea in ochi cu o expresie semi-sarcastica, semi-superioara, cu o spranceana ridicata ironic, in timp ce stergea o farfurie cu un prosop de bucatarie.
– E ok tati, daca mai ramaneai pe-acasa, as fi inceput poate chiar sa ma obisnuiesc cu tine, rase ea zglobiu, de parca ar fi vorbit despre un lucru total absurd.
– Sunny, Sarah va ramane cu tine… si o sa vorbim in fiecare zi la telefon…
– Adica mai mult decat de obicei?! Hmm, asta ar putea da peste cap echilibrul natural, continua ea razand.
John o privea si nu stia ce sa creada. Ii venea sa rada, dar nu era nimic de ras. Stia insa prea bine ca-si lasa balta propriul copil, DIN NOU…
– Mai fetito, semeni cu parintii tai. Te-au facut prea inteligenta…
– Ciudat, asta inseamna ca am fost adoptata?
De data asta il pufni rasul, o lua pe Sunny pe umar in timp ce ea tipa agitand din maini si din picioare, si fugi cu ea prin casa – jocul de-a naveta. John nu era un tata rau, dar nu avea timp. Timpul insemna bani, iar el nu avea niciun sfant de pierdut. Cele doua luni pe Mercur, la uzina de energie termo-nucleara, insemnau mai mult decat facea intr-un intreg semestru. Se consola cu ideea ca restul anului va putea sta degeaba, tolanit pe canapea, cu telecomanda in mana, si cu o bere la purtator, uitandu-se la seriale de comedie penibile impreuna cu Sarah si cu micuta lui. Multi oameni tanjeau dupa o viata interesanta – el, dupa un strop de rutina.
– Aoleu, lasa-ma jos! Am protectia copilului pe apelare rapida! rase Sunny in timp ce tatal sau o invartea cu viteza in jurul mesei din bucatarie.
– A zis cineva “protectia copilului”? Se pare ca am ajuns unde trebuie.
– Ssssarah! striga Sunny, cu vocea crescandu-I brusc in intensitate, vibrand la un nivel superior de amuzament si fericire.
John o lasa jos, iar ea alerga cu efervescenta catre femeia ce statea pironita cu o mana pe sold si un zambet cald pe fata, in dreptul tocului de la usa. John se indrepta si el catre ea, mai lent, fara sa o scape din priviri in timp ce o imbratisa pe micuta. Cand ajunse la o distanta relativ mica de ea, se intinse, si o imbratisa pe dupa umeri, sarutandu-i fruntea.
– Nu credeam ca o sa vii asa repede, as fi facut niste paste!
– Aaa, cred ca e mai bine asa.
– Exact tati, lasa profesionistii sa se ocupe de ceea ce amatorii sunt sortiti esecului…
Sunny iesi din bucatarie, urcand scarile spre camera ei. John si Sarah ramasera imbratisati in pragul usii, uitandu-se unul la altul fiecare cu o expresie tampa pe fata.
– Esti absolut sigur ca are 8 ani?
– Eram…
Sarah Blunter era o femeie abia trecuta de 30 de ani. Avea un ten mereu palid cu niste trasaturi ce delimitau concret cele mai fine linii ale fetei sale. Ochii ei verzi, contrastau cu parul ei portocaliu, mai lung de umeri, tuns strict si drept. Infatisarea ei se stabiliza in jurul unui echilibru ciudat, dandu-I o aura delicata. Era firava, mai firava decat o balerina, nu prea inalta, dar nici prea scunda. Era imbracata simplu, discret: purta o camasa bej, cu maneci largi si blugi albastrii – nimic special. Nimic care sa atraga atentia, nimic care sa o puna sub semnul intrebarii, sau semnul exclamarii, sau alte semene de orice alt fel.
Il intalnise pe John Dayne la 2 ani dupa moartea sotiei lui, in timp ce lucra la reconstructia reactorului principal din Amazon. Dupa doua saptamani de ironii si intepaturi reciproce au cazut la pace. De atunci ramasesera prieteni buni, pana intr-o zi cand s-au hotarat ca sunt facuti unul pentru celalalt pentru mai mult de atat. Sunny fu cea mai fericita dintre toti cu ocazia mutarii acesteia. Micuta era mereu singura, si cu Sarah alaturi se simtea din nou bine. Si Sarah o adora pe Sunny mai mult decat isi putea John imagina. Cine nu le cunostea, ar fi putut jura ca sunt mama si fiica. Aveau acelasi par roscat- portocaliu, aceeasi ochi mari si verzi, aceeasi paloare subtila a tenului, si aceeasi privire mereu sarcastica si topita intr-o expresie ciudat de resemnata si intelegatoare in acelasi timp.
Acum insa, expresia sa era un nevinovata, induiosata. Stateau amandoi privind focul semineului, ce raspandea umbre aprinse de lumina in toata incaperea. John era ganditor: trecea prin acea faza de melancolie in care realiza cat de mult conteaza plecarea pe Mercur pentru bunastarea familiei sale, dar cata tristete le va cauza celor dragi cu asta. Nu stia prea multe despre uzina de-acolo: doar ca era o uzina. Nu se interesase niciodata prea mult cu privire la ea: se complacuse o viata intreaga in postul sau de inginer modest, nu avuse niciodata perspective mai largi de-atat. Insa Richard avea dreptate: era sansa carierei sale, o sansa care putea sa il propulseze cu un nivel mai sus pe scara paturilor sociale. Se gandea la micuta Sunny insa, si parca toti banii din lume isi pierdeau valoarea fata in fata cu imaginea ei in mintea sa. Sunny era un copil singur. I se parea tentant sa ramana, doar de dragul ei; insa in momentul in care era atât de aproape sa facă această hotărâre, privirea ii amorti, pleoapele i se inchisera, si adormi. Nu mai putea fi sigur acum.

Se auzea un bocanit repetat – deranjant. Bocanitul se repeta la intervale neregulate, crescand din ce in ce in intensitate. Niste voci precipitate isi faceau cale pana la urechile sale – ii pareau cunoscute, insa in buimacia somnului, era prea indiferent sa le analizeze timbrele. Se intoarse pe cealalta parte pe canapeaua incomoda, acoperindu-se cu patura intinsa pe speteaza, oftand. Era pe punctul de a se cufunda din nou in dulceata somnului, cand o voce aspra, trecuta prin timp si prin viata il apela brusc, de la o distanta mica:
– Scoala-te derbedeule! Trebuia sa fii la aeroport acum 20 de minute!
– Mmmm…
– Ce “mmm”? Ce “mmm”, idiotule?? TREZIREA! continua Pops izbindul cu o perina peste cap, atat de tare incat iesi puful din ea.
– Au, ma! Ai innebunit?? sari John.
Sarah intra in camera grabita, imbracata si pregatita de noua zi.
– Bagajele sunt in hol. Ti-am pus mancarea la pachet, si masina te-asteapta afara. Pops, ti-am facut un ceai pentru drum, incheie ea zambind.
– Merci, draga.
– Draga?
– Cine se scoala tarziu, pierde multe! zambi siret; apoi adaugase: Cum ar fi zborul de la 8.
Dayne se ridica in picioare, ramanand cu capul in pamant si mainile in solduri pentru un moment.
– Daca de gandesti cu ce sa te imbraci, printeso, eu zic sa ramai asa. Nu trebe sa fi la costum ca sa pierzi naveta. Noi nu suntem asa de protocolari.
– Taci acolo, raspunse John, iesind din camera, luandu-si pantofii gata lustruiti de Sarah in picioare.
Păşi în hol, scărpinându-se somnoros în cap. In jurul sau, lumea se agita invartindu-se cu bagaje in mana.
Recunoscu doar cateva dintre figurile care I se perindau prin casa: Timmy Watch, de la calculatoare, Darren Soot, un muncitor necalificat din sectia sa, si pe Brenda Epson, “tipa cu cafeaua”, secretara lui Richard. Toata lumea era intr-o continua miscare. Chiar si Sarah se invartea dintr-o camera in alta, ca o albinuta. Ceva lipsea, insa.
Era ciudat. Casa parea incompleta fara ea, fara micile ei inteparuri sau privirea ei profunda, verde si calma. Detasandu-se de multime, se indrepta pe nesimtite catre scari. Urca la etaj, dar nu era in camera ei. O cauta si in hol, si pe scari, ba chiar si in debara, dar nu era de gasit.
Timpul il presa – trebuia sa plece. Dar unde era micuta lui?
O zari intr-un colt umbrit al sufrageriei. Intra pasind incet, cu atentie, si o privi cateva secunde. Statea jos, rezemata de perete, cu capul in palme. John o lua in brate, radicand-o, si ii spuse linistit:
– Am sa ma intorc atat de repede incat nici n-o sa ai timp sa-ti fie dor de mine.
– Deja mi-e dor de tine, tati.
– E, o sa-ti treaca. Am sa am eu grija sa te bat la cap pana ai sa te saturi de mine, ok? rosti tatal razand.
Sunny il privi la inceput trista, dar mai apoi intelegatoare si usor amuzata. In timp ce o privi, John simti cum tot sistemul solar isi pierdea valoarea pus in comparatie cu ea. Mercur putea sa arda in flacarile iadului, si tot n-ar fi sarit sa-l salveze daca asta i-ar fi furat si cel mai mic suras de pe fata ei angelica. Simtea cum i se adunau lacrimi in ochi. Lacrimi calde, pe care le vedea acum luand nastere si in ochii micutei lui, si inainte ca primul strop de nefericire sa i se prelinga pe obraz, o stranse puternic pe Sunny la pieptul sau.
Statura asa timp de cateva minute scurte. Gravitatia pamantului parea mai puternica, Mercur era un vis. Si chiar cand simtea ca nimic nu-l poate lua de langa cea mai draga fiinta a sa, auzi o voce puternica si ragusita, strigand de la parter:
Sunny se desprinse din imbratisarea tatalui sau, stergandu-si lacrimile: nu-I placea sa arate slabiciune. John o mai privi inca o data, sarutandu-I fruntea, cu sprancenele incruntate de duiosie.
– Sa faci treaba buna, rosti Sunny uitandu-se in jos.
John zambi, raspunzandu-I calm si increzator:
– Sa fii sigura de asta!
Iesi in holul principal, cu Sunny de mana. Totul era pregatit. Brenda o lua pe Sunny din stransoarea tatalui sau, si o duse mai aproape de Sarah. Richard il impingea catre usa, iar el se lasa dirijat intr-un mod pasiv, nedezlipindu-si ochii de la Sarah si fiica lui.
Urca in masina alaturi de Pops. Arunca o ultima privire pe veranda. Era plina de oameni care faceau entuziasmati cu mana.
Masina porni cu un huruit puternic, smulgandu-l cu forta din singurul loc in care dorea sa fie.
Simti cum se indeparteaza incet, dar sigur, de casa lui, constrans de propria sa alegere. Isi lipi nasul de geam, insa casa lui devenea din ce in ce mai mica, pana in momentul in care dimensiunile sale se redusera la imaginea unui punct. Iar apoi, estompat de distanta, si punctul acesta pieri, inghitit de alte himere si alte idealuri.
– Si-asa m-am dus.
Mercur se trezi la viata. Orologiul batu ora 5, si simultan cu sunetul repetat si patrunzator al acestuia, uzina fu pornita, raspandind in aer un sunet propriu, mult mai rudimentar si monoton – un huruit.
Invelisul de sticla a incaperii vibra – se scutura, atat de violent incat dadea impresia ca mai avea putin sa se sparga. Pe poarta principala dinspre rasarit, unde un soare gigantic si violent se ridica impunator, intrau muncitori, imbracati in salopete rosii si caschete verzi.
In centrul uzinei – o sfera cu acoperis de sticla – un gardian ii selecta pe fiecare in parte, verificandu-le legitimatiile si deblocandu-le barierele sectiilor de care apartineau.
– Leon D’Arc, inginer sef, sectia numarul 1, rosti plictisit paznicul in timp ce apasa unul dintre butoanele aflate pe consola sa, ridicand bariera celui mai apropiat coridor.
Holurile erau cai directe de comunicatie cu celelalte cladiri de pe planeta. Zidurile lor intrau in contact direct cu exteriorul letal al lui Mercur. Leon D’Arc il traversa insa calm, indiferent, privind in fata hotarat, leganand in mana sa dreapta un teanc de hartii indoite. Ajunse intr-o incapere voluminoasa, ca un buncar. La intrare scria mare, vopsit cu un alb murdar “Sectia nr. 1”. Trecu de gaura ce servea drept usa, pasind pe o platforma, un grilaj, aflat la zeci de metri de baza camerei. Jos, se vedeau scantei si lumini, se auzeau voci strigandu-se pe nume. Deja se lucra. D’Arc traversa calm platforma, urcandu-se intr-un lift. Urca un nivel, unde il astepta echipa sa.
– Am primit ordin de la conducere sa ridic azi un pamantean de la aeroport.
Grupul de oameni il privi nedumerit. Semanau intre ei: inalti si slabi, toti purtau ochelari si toti erau abia trecuti de varsta a doua. Unul dintre ei, un spaniol palid, cu cearcane pana la obraji, ridica din sprancene, gesticuland nemultumit.
– De ce atata tam-tam pentru un muncitor? Ce-i asa special?
– Se pare ca nu-i doar un muncitor, rase D’Arc amar. E inginer…
Grupul pufni nemultumit. Fetele li se incruntara, isi incrucisara cu totii bratele, privind fiecare in gol in toate directiile.
– Poftim? In echipa noastra? Sa ne taie iar din salar?!
– Cica sta doar doua luni, vine sa ne ajute la proiectarea noii aripe a reactorului, continua D’Arc acru. Ajunge in dimineata asta, defapt, s-ar putea sa fie deja in aeroport. Navetele de viteza ajung intotdeauna inainte de program.
– L-au adus cu naveta de viteza?pufni dispretuitor Lloyd Adams, un britanic scofalcit, inginerul proiectant al echipei. Asta e de-a dreptul…
– Ridicol? Stiu. Dar, continua el indepartandu-se de ei mergand cu spatele, regulile sunt reguli, zambi D’Arc ironic.
Zambetul diabolic nu-i parasi chipul in timp ce mergea: continua sa zambeasca cu viclenie, o viclenie infricosatoare si meschina in timp ce se indrepta spre a doua iesire din sectie. Lui Leon D’Arc nu-I placea concurenta. Era o fire bolnav de competitiva; oricine putea deveni subit o amenintare in fata orgoliului sau. Era constient ca motivul pentru care li se trimisese inca un “pamantean”, asa cum ii zicea el, era pentru ca superiorii nu il credeau capabil sa se descurce singur. In echipa sa, gasita in aceeasi conformatie deja de aproape 4 ani isi stabilise usor ierarhia. Insa un nou coechipier nu reprezenta in ochii sai un ajutor, ci o amenintare. Se simtea deja agresat de prezenta sa. Pana si prezenta sa de pe planeta LUI il rodea pe dinauntru. Se simtea ofensat de decizia patronilor uzinei. Se simtea ofensat de existenta lui John Dayne.
– John Dayne… citi batjocoritor de pe una din hartiile lui. Zambi cand ii veni in minte o similitudine pentru numele sau: John Doe, rase el maniacal. Oare cat de greu ar fi sa-l fac pe “eroul” asta sa devina necunoscut?
Continua sa mearga pana ajunse la marginea centralei. De-acolo lua o mini-naveta si porni spre centrul bazei, bombanind tot drumul. Deja devenise imun la peisajul arid al planetei. Era deja aici de atat de mult timp incat nu numai ca nu ii mai era dor de copaci sau rauri, de Pamant, dar nici macar nu isi mai amintea cum aratau. Aceasta era casa lui, teritoriul lui. In mintea lui, el era stapanul; orice strain nu numai ca nu era binevenit –era un intrus. Peisajul sterp, stancile si bolovanii acestia erau cea mai pretioasa comoara a sa. Nu avea nimic altceva – nimic care sa-i lipseasca, nimic de care sa-i fie dor, nimic ce sa fi lasat in urma. Nu avea nimic si i se parea ca are totul. Zambea ore in sir cu gandurile cufundate in astfel de iluzii desarte. Zambea si acum, in timp ce conducea o naveta mica, metalica, cu acoperis detasabil de sticla rezistenta la radiatiile mortale ale soarelui. Alerga, alerga la fel de repede ca timpul. Ba nu, timpul alerga la fel de repede ca el! Alerga, aruncandu-l intr-un delir nebun. Stapanea lumea.
Pe masura ce se apropia de aeroport se simtea din ce in ce mai incordat, mai rigid. Piciorul I se inclestase pe acceleratie, iar acum gonea cu o viteza nebuna. Se simtea constrans, inchis in cusca propriului sau orgoliu, insa viteza nu-i aducea libertate. Pur si simplu cerea mai multa viteza, care la randul ei cerea mai multa viteza, la fel cum furia lui cerea si mai multa furie, ca un drog.
Simtea cum se apropie. Hotararea sa, pornirea sa isi pierdu insa treptat din intensitate, fiind curand cuprins de un calm bolnavicios, scandalos – o masca. La linia orizontului se zarea deja o cladire patratoasa, cu multe turnuri si antene, cu intranduri largi cu porti automate de metal, si cu acoperis de sticla. Ridicandu-si privirea de pe consola, strapungand cu ochii obositi atmosfera neagra-galbuie, zari aterizand intr-unul din hangarele cladirii, scotand fum si flacari o naveta, o racheta alba. Imaginea sa il coplesi. Invidia incepu sa-l devoreze ca un animal de prada. Rivalul sau era aproape.
Intra cu naveta inauntrul cladirii printr-un scut energetic, albastru, intr-o prima faza intr-o camera intermediara, iar apoi intr-un hol larg, cu tavanul sub forma de cupola imensa, de culoarea bronzului – un hangar. Isi trase pe fata masca de oxigen si pasi afara din vehicul. Hangarele, holurile nu erau niciodata oxigenate – spatial era prea mare, iar palcul acela de omenire avea prea putine resurse la sute de mii de kilometri de casa incat sa le iroseasca. Astfel, portul naval era o baraca imensa de metal termoizolant si sticla rezistenta la radiatiile solare, compusa din doua hangare si un centru mic de comanda, cat un birou modest de avocatura. Inca nu ajunse nici macar aproape de camera de debarcare, insa, vibrand prin pereti, se auzeau zgomotele puternice ale navetei care ateriza lent.
D’Arc pasea insa lent, hotarat, fara sa tradeze in niciun fel cum se simtea cu adevarat. Avea o fata senina colorata de o umbra de suras. Un suras fals, cu multe intelesuri, insa in esenta acesta nu exprima nicidecum amabilitate. Nici pe de parte! Era un suras artificial, ironic, deplasat, insotit de un calm criminal. Insa nu avea de gand sa se tradeze. Pasi in continuare, iar daca in minte gandurile i se invalmasau in cele mai imposibil de reprodus moduri, fata ii ramase crispata in aceeasi expresie.
Nu se schimba nici macar in momentul in care intrase pe ultima usa care-l mai separa de inamicul sau. Acum totul ii era indiferent.
– Sa te vedem, John Doe.


Naveta se zgaltaia din toate incheieturile. In ultimele doua ore intra in niste stari cumplite de trepidatie, dand senzatia calatorilor sai ca mai avea putin si se dezmembra. John Dayne ocupa un loc foarte apropiat de cala, de iesire, si nu o data se imagina azvarlit afara, cuprins de vid, murind sufocat in neant; un cadavru spatial. Boroboante mari de transpiratie rece i se prelingeau pe frunte, insa radea ironic de fiecare data, sfidandu-si frica. Nu reusea insa niciodata sa o alunge. Daca uzina de pe Mercur ii trezise la inceput emotii, acum o uitase complet. Se gandea ca ar fi o binecuvantare sa ajunga intreg acolo. Ce avea sa gaseasca, era alta poveste. Avea timp sa se teama pentru asta mai tarziu.
Naveta se apropie de planeta. Se simtea, inauntrul cabinei, cum incetineste treptat, opunandu-se cu fervoare inertiei. Fiecare pasager se tinea strans cu ambele maini de barele ce le delimitau scaunele, desi erau infasurati in centuri si tuburi ca niste mumii contemporane. Incepu sa coboare lin spre sol. Flacari si jeturi de fum si aburi letali tasnira din propulsoarele frontale, incetinindu-i ritmul accelerat; apoi cobori si mai incet, cu o miscare abia sesizabila, in hangarul principal al portului. Un paznic dolofan intra in cabina pasagerilor, privind cu un zambet multumit, oarecum naiv, pe rand, figurile calatorilor. Se posta in mijlocul camerei, cu mainile la spate, si ridicandu-si subtil capul rosti aproape incurcandu-se in silabe de fericire si ingamfare:
– Bine ati venit, pe planeta noastra! Mercur va primeste cu bratele deschise.
In aer linistea stapani atmosfera pentru cateva minute. Unul dintre calatori se impletici pana la usa si, sprijinindu-se intr-o rana de marginea portierei, se apleca peste bara de protectie din interior si vomita cazand in genunchi. John se uita tamp la el, fara sa reactioneze in vreun fel. Se ridica buimac, lasand cateva picaturi mari de transpiratie sa i se prelinga de pe frunte si, stand in picioare se uita cateva momente in gol, fara sa-si dea seama exact unde e sau ce face.
Nu-si mai simtea creierul, nu mai era constient de sine. Vedea dar nu intelegea, auzea, dar creierul, patruns de inertia rachetei, refuza sa interpreteze semnalele. Haos. Totul era un haos complex ce ii apasa greu sub calota craniana.