Mi s-a oprit, în jos p-esofag,
un ghem –
cred că-s griji încâlcite.
Păcat că n-am ignoranță de felină,
să-l scuip.
Se-nfige adânc,
se-afundă-n torace…
O, Doamne!
Mi-e teamă c-ajunge
la bolovanul din inimă!
Şi-aşa atârna mult prea greu…
Atât de greu,
c-a strapuns-o-n timp toată,
şi-acum se bălăngane
deasupra stomacului.
Uneori îl loveşte
(blegul),
ca un pendul
fără sens, fără timp.
Şi, mereu când il zgâlțâie,
se-agită liliecii
(patetici),
se zbat paranoici.
De ce?
Pentru ce?!
Nu ştiu că-mi înfundă
tobele urechilor
cu țipetele lor disperate?
Nici glasul nu mi-l mai aud!
Oare strig?
Oare plang?
Nu simt,
c-aş chema
o armată de lacrimi ‘napoi –
de nu s-ar fi scurs
odată cu privirea-n chiuvetă,
ca un vârtej
tot mai mărunt, tot mai mic.
Apa ce o-nghiți
fu mai neagră
decât ceața ce-mi amorțise
gărgăunul somatic,
‘nainte de-a se prelinge şi el
(dezertor)
în picioare.
Ştiu că-i acolo,
se-ascunde
(Laşule! Laşule!),
îl simt cum tremură tot.
Iar cum mi-e craniul gol si uşor,
plutesc…
Plutesc ca un vapor de plumb
în caruselul ăsta nebun,
zdrobindu-mi conştiința
(nedureros)
de marmura dură,
străina si rece.
Sânziana Foia 